Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Clasică. Muzică clasică

        de Cristian Pătrăşconiu

În mai multe dintre intervenţiile sale publice, doamna Sandra Ecobescu – membru fondator şi preşedinta uneia dintre cele mai spectaculoase fundaţii de la noi, Fundaţia Calea Victoriei – menţionează, la capitolul „marile reuşite” ale acestei instituţii care pune pe piaţa culturală autohtonă o binevenită lumină umanistă, seria de conferinţe susţinute de Tiberiu Soare. Mie însumi mi-a vorbit, recent, în cadrul unui dialog în care am încercat să surprind cum navighează această fundaţie-reper o perioadă atât de dificilă, cum e cea pe care o traversăm anul acesta în urma crizei provocate de pandemia coronavirusului, despre „conferinţele neconvenţionale şi fascinante ale dirijorului Tiberiu Soare despre muzica de operă şi muzica clasică, urmărite de sute şi sute de persoane (care nu gustau neapărat, înainte, acest gen de muzică) în sălile de concerte, precum şi concertele noastre la care au participat peste 12.000 de persoane de toate vârstele”.

Ei, bine, conferinţele la care face referire dna Ecobescu, din conferinţele acelea, mai precis, au ieşit şi două cărţi, deja în două ediţii fiecare dintre ele. În ordinea în care au apărut: Pentru ce mergem la Operă? şi Nouă poveşti muzicale (apropo de acest titlu, văd aici o foarte discretă trimitere la celebra Nine stories a lui J. D. Sallinger; sigur, mizele şi orizontul tematic al celor două volume sunt cum nu se poate mai diferite...).

Dirijor cu rezultate notabile, practic e unul dintre cei mai titraţi dirijori ai tinerei generaţii, Tiberiu Soare este şi un foarte bun, consistent şi carismatic vorbitor. Şi, nuanţa aceasta nu este deloc lipsită de importanţă, un foarte bun povestitor. Sub această form㠖 de poveste, mai precis, de poveste bine strunită, captivant㠖 sunt toate capitolele mari care compun materia celor două cărţi menţionate mai sus. Simplu spus, Pentru ce mergem la Operă? şi Nouă poveşti muzicale sunt poveşti foarte bune despre marea muzică. Fiind aşa, este evident că ele nu sunt numai despre muzică; ci şi (enumerarea este selectivă) despre istorie, filozofie, regalitate şi democraţie, tradiţie şi modernitate, conflict şi pace, curente culturale, mari idei ale omenirii, viaţă (publică şi privată), moarte, credinţă, Dumnezeu, revoltă, împăcare. Ei bine, revenind la calităţile de povestitor excelent ale lui Tiberiu Soare, să menţionez, pentru a întări acest argument, şi faptul că, pentru ambele volume, ceea ce avem sub forma unui text scris (şi publicat) este urmarea unor transcrieri, pe care s-au operat modificări minimale, de la cele două serii de conferinţe (prima – Pentru ce mergem la Operă”; a doua – Vorbe despre muzică şi muzicieni). O oralitate suculentă şi în control deplin care, iată, preluată ca atare, stă foarte bine şi la proba „scris㔠şi care dă, în sumă, o mare poveste – şi foarte rară pentru spaţiul editorial de la noi – despre marea muzică.

„Ce este, de fapt, această carte, nu vă pot spune cu siguranţă (...) Cred că mi-ar fi mai uşor să vă spun ce nu este această carte: nu este un text de specialitate, rezultatul vreunei cercetări de ordin muzicologic, şi nici vreo enciclopedie de operă şi balet. Nu este un curs, nici măcar pentru începători, şi nici vreo lucrare de istorie a genului, cu atât mai puţin vreo colecţie de analize ale partiturilor aduse în discuţie. Ca într-o parabolă orientală, ea nu este luna, ci doar degetul care arată înspre aceasta”, notează Tiberiu Soare în preambulul de la Pentru ce mergem la Operă?. Dacă menţinem inspirata sugestie din parabola orientală, „degetul” autorului arată, în primul volum, mai ales spre anumite opere, câtă vreme în cel de-al doilea, mai ales spre istoria vieţii unor creatori geniali de muzică clasică.

În Pentru ce mergem la Operă? sunt 13 opţiuni nominale, 13 studii de caz discutate (mai bine zis: povestite) de Tiberiu Soare: 11 opere şi două mari creaţii care se subsumează baletului. Şi anume: La Traviata, Boema, Turandot, Elixirul dragostei, Bărbierul din Sevilla, Carmen, Rigoletto, Don Giovanni, Nunta lui Figaro, Olandezul zburător; cele două creaţii de balet sunt: Giselle şi Spărgătorul de nuci. În privinţa metodei pentru care optează Tiberiu Soare când provoacă intrările în creaţiile muzicale menţionate mai sus, pentru fiecare dintre acestea există cel puţin o idee mare care îi ghidează şi calibrează, GPS inspirat, exerciţiul de (aşa e, fără excepţie, ce face în această carte, pentru fiecare studiu de caz) istorie şi hermeneutică muzicală. Aşa se face c㠖 iau numai câteva exemple, aproape la întâmplare –, după ce plasează Elixirul dragostei în timpul istoric şi în portofoliul creatorului ei (Gaetano Donizetti), după ce o „desface” pe mai multe secţiuni (plecând de la „elementul său primordial, şi anume subiectul, înfăţişat sub formă de libret”), Tiberiu Soare ajunge să vorbească, să argumenteze în cascadă despre „iubire, magie şi alte iluzii” în raport cu această operă; sau, la fel, după ce face multiple ancadramente dintre cele posibile şi necesare, despre un titlu mare din creaţia lui Giuseppe Verdi, autorul „dirijeaz㔠discuţia spre tematica „tragediei unei Măşti” în relaţie directă cu Rigoletto. Nu în ultimul rând, despre Don Giovanni a lui Mozart şi, mai aplicat, despre „fascinaţia umbrei asupra sufletului”: „...nu ai cum să devii cu adevărat un artist până nu te plimbi pe partea întunecată a lunii. Trebuie să vezi lucrurile şi de acolo, să îţi asumi partea nocturnă a existenţei, fără a te aservi acesteia. Aici lucrurile sunt mai uşor de înţeles decât de explicat. Aşa suntem noi, avem mai multe laturi şi cred că unul din privilegiile artiştilor este acesta de a putea contempla cu ochii deschişi the dark side of the moon, partea nevăzută a lunii, şi apoi de a se întoarce şi a povesti şi altora ce au văzut acolo”.

În Nouă poveşti muzicale, de regulă, accentul se mută subtil, uneori în mod evident, alteori discret, de pe marile opere pe marii autori ai acestora. E tot un fel de a povesti despre marea muzică, dar intrările sunt altele. Viaţa acestor compozitori geniali, preocupările acestora, locurile în care au trăit sau pe care le-au visat, istoria – şi istoria mică, şi Istoria Mare – dau ghidaje (uneori chiar determinări, le-am putea spune) despre performanţe muzicale care au străbătut şi care vor continua să străbată secole. Sunt aici, în Nouă povestiri muzicale, cinci portrete în cinci capitole întregi ale unora dintre numele de mare rezonanţă pentru muzica clasică: W.A. Mozart (un „alchimist al sunetelor”), Ludwig van Beethoven (autor, între altele, aşa cum consideră Tiberiu Soare, al unei „sublime revoluţii”), Richard Wagner („posedat” de „fascinaţia operei de artă totale”), Gustav Mahler („geniul contrastelor”) şi, nu în ultimul rând, George Enescu (personaj principal al unei „muzici dincolo de timp”).

Sunt, de asemenea, dar pe porţiuni de text ceva mai mici, şi alte portrete – alte istorii de viaţă. Şi anume: ale celor care au fost în prim-planul curentului baroc în muzică, ale marilor compozitori ruşi, ale celor care au fondat şi forjat şcoala franceză şi impresionismul în muzică. „Muzicienii din poveştile lui Tiberiu Soare experimentează, iubesc, suferă, dansează, au eşecuri, sunt celebri, sunt propriii lor manageri, sunt freelanceri, sunt aplaudaţi, dau faliment, se îmbogăţesc, trăiesc intens, au deadline-uri, se împrietenesc cu scriitori şi pictori, se ceartă cu aristocraţi, divorţează, se îmbolnăvesc, dirijează, trăiesc mult sau mor tineri, iubesc alcoolul, balerinele sau sopranele, construiesc teatre, regizează spectacole în stil Hollywood, descoperă forme muzicale noi, se inspiră din folclor sau din muzica veche, sparg tipare, scandalizează publicul, se războiesc cu lumea şi cu destinul, trec testul timpului, se iau la harţă cu Dumnezeu sau îi mulţumesc divinităţii pentru harul lor şi pentru frumuseţea lumii în care trăiesc şi, în cea mai mare parte a timpului, sunt geniali”, apreciază Sandra Ecobescu, şi prefaţatoare a acestui volum, de altfel.

Ultimul capitol din Nouă povestiri muzicale e, inspirat ales, un dialog: între autorul cărţii şi un creator de muzică cu nume puternic azi la noi, Dan Dediu. Cei doi vorbesc despre „fenomenul muzicii contemporane şi relaţia dintre compozitor şi dirijor”. Un scurtissim (şi ultim) citat, dar important – pentru a lua, foarte rapid, „temperatura” acestui dialog: „a cultiva o estetică a întâmplării echivalează, de fapt, cu dispariţia actului estetic în sine”.

În fine, să cedăm, fie şi numai de dragul unor convenţii care au de-a face cu bunele maniere şi cu trucurile de argumentare, şi să acceptăm cheia apofatică pe care – în pasajul citat la începutul acestui text (fragmentul din prologul primului său volum) – Tiberiu Soare ne-a oferit-o cu privire la ce e şi, mai ales, la ce nu este specific demersului său. Chiar dacă aceste două volume nu ar fi nici (curs), nici (interpretare/ analiză), nici multe altele din aceeaşi serie, în mod cert ele tot sunt ceva anume: un potenţator şi un adjuvant pentru a merge către muzică, un „aperitiv” textual fastuos pentru a încerca să te deschizi către creaţiile de vârf ale uneia dintre cele mai strălucite invenţii ale omenirii din toate timpurile, aşa cum e cazul muzicii. Sunt cărţi care dau o poftă extraordinară de a asculta şi de a înţelege muzica. Marea Muzică!

© 2007 Revista Ramuri